Cea mai deprimanta specialitate a medicinei

[Im]

Dupa voi, care ar fi domeniul cel mai deprimant din toate ? Stim ca medicina, prin însasi natura ei, nu e prea vesela, dar ce specialitate ar fi cea mai "neagra", dupa voi ?

Ma adresez în special studentilor de ani mari care au trecut prin toate specialitatile, cât mai activi pe sectie, si desigur rezidentilor care au deja experienta practica personala mai importanta.

Desigur ca dupa un timp de practica, toata grozavia se estompeaza iar lucrul pe sectie intra în rutina, dar totusi exista domenii deosebit de deprimante.

[somnorici]

eu trec acum in anul 6. si din tot ce am vazut pana acum (si cred ca am vazut cate ceva din tot) infioratoare mi se par sectiile de neurologie. oameni care ieri au fost iar azi sunt de parca n-ar fi... traiesc fara a se recunoaste nici pe ei insisi... si totul dintr-o data!

[zozinutza]

Sorry, dar nu prea isi are rostul intrebarea. Cam toata lumea care a fost intr-o sectie de oncologie si mai specific in una de hematologie la partea de leucemii e clar ca pleaca deprimat de acolo... Luna de luna ii vezi pe aceeasi tineri sau copii, fara par din cauza tratamentelor, cu vesnica perfuzie spanzurand de brat...Ajungi sa te obisnuiesti cu ei in cateva luni....Apoi trece un an si incepe sa ti se para obisnuit sa-l vezi pe acel copil acolo...pana intr-o zi...cand constati ca ar fi trebuit sa vina pentru tratament...si nu a mai venit. Si intelegi de ce, fara sa-ti mai spuna cineva si fara sa mai intrebi pe cineva....Si toti sunt atat de tineri si atat de maturi in acelasi timp...Si au niste priviri atat de triste...Eu cred ca ei deja sunt ingeri...atata doar ca mai stau cu noi pentru putin timp ca sa ii putem vedea si noi.
Si ar mai fi una, poate pe treapta imediat urmatoare: leaganul de copii. Am fost odata acolo intr-o seara. Erau copiii pana in 2 ani. Groaznic! Pe orice femeie pe care o vad o striga Mama! Mama! si se leagana singuri inainte de a adormi. Ti se rupe sufletul cand ii vezi...

[VoxEgo]

intrebare...cand apare abrutizarea?cand nu iti mai pasa?cand poti sa intri in saloane si sa vezi doar cazul si nu omul?

[tapirul]

cine a calcat in pavilionul SIDA copii in Colentina stie ce inseamna deprimant.

[Dan]

Cauta o sectie de spital judetean unde gasesti copii cu SIDA si vei vedea ca intotdeauna se poate si mai rau.

[shamanul]

se poate si mai rau, recunosc, dar asta nu face pavilionul SIDA din Colentina mai putin deprimant...

[doctorpieleanu]

Este foarte interesant de studiat cum de modifica profilul psihologic al unui medic care lucreaza in astfel de sectii . Cred ca dupa 10 ani te schimbi foarte mult .Cred ca devii mai rece, cred ca nu te va mai impresiona si si emotona nimic nici in viata particulara.

Chiar imi vine acum o idee de studiu cu 2 loturi de doctori , primul lot muncind in sectii cu bolnavi cu boli incurabile :cancer, sida iar al doilea in sectii unde rata vindecarii este mare,cu boli mai putin grave,curabile si unde satisfactia actului medical poate fi mai mare.
Sa se urmareasca efectele asupra vietii extraspitalicesti, de familie.ce rezultate credeti ca s-ar obtine?

Cred ca aceste specialitati ar trebui alese in functie de tipul de personalitate al medicului .
Chiar stiti vreun site in legatura cu alegerea specialitatii medicale in functie de profilul psihologic?

[elfstone]

Eu raman la parerea mea ca, sa zicem, Centrul Memoriei de la nr. 9, sau orice clinica in care poti sa vezi oameni cu diverse feluri de demente (pre)senile, eventual sa ii insiri in functie de stadiu, sa ii vezi in evolutie - astea sunt cele mai deprimante. Fara indoiala, un pui de matza calcat de masina, un copil bonav de SIDA, un bebelus cu cancer - sunt lucruri triste, storc lacrimi. Evident, un mos senil poate mai degraba sa fie caraghios sau trist intr-o masura ponderata. Totusi, mosul senil imi provoaca o depresie mai profunda, mai esentiala, chiar daca nu e dublata de tristetea acuta pe care o resimt cand vad copilul ala bolnav de SIDA. Mosul imi da dovezi ca, probabil, mintea mea, gandurile mele, visurile si sperantele mele nu fac doi bani. Mosul ala ma face sa ma gandesc ca, poate, toata poliloghia despre ingeri cu aripioare si stramutarea noastra, asa cum suntem, pe cine stie ce alt taram sunt basme... Mosul senil imi arata cum mintea, eu!!! se face praf si pulbere inainte de a muri. Pot sa inteleg, sa integrez ideea ca un corpusor se transforma in tarana, e natural, e firesc si, mai ales, ramane loc pentru vise de nemurire a eului. Pot atunci sa sper ca mintea / sufletul / matricea / eul va primi, la un moment dat un alt trup, o alta forma, o alta "gazda". Dar mosul si nu doar el, ci multe multe dintre patologiile pe care le poti vedea in clinica de neurologie sau in cea de psihiatrie imi anuleaza orice speranta si asta ma deprima de-adevarat.

[elfstone]

Chiar stiti vreun site in legatura cu alegerea specialitatii medicale in functie de profilul psihologic?

Uitasem, dar am facut vreo doua teste de genul asta; nu mi s-au parut foarte relevante... In primul rand, se aplica pentru SUA, nu neaparat si pentru Romania:

http://www.smbs.buffalo.edu/RESIDENT/Ca ... n_menu.htm (are nevoie de flash!)

http://www.med-ed.virginia.edu/specialties/

[Phat Skidz]

Primo, eu nu prea inteleg de ce, cam peste tot, inclusiv la acest topic, neurologia si psihiatria sunt bagate in aceeasi oala. Sunt specialitati foarte diferite. Mai tare se aseamana pneumologia si cardiologia, de exemplu.

Secundo: pe mine nu m-a deprimat nici neuro, si cu atât mai putin psihiatria. Suferintele ambelor categorii de pacientii, si putinul pe care il poti face pentru ei ajunge sa te deprime, e adevarat. Dar spitalul nu e un loc al suferintei, ci un loc al ajutorului. Pe lânga asta, cu riscul de a parea putin antipsihiatric, este extraordinar cum tu, ca student sau ca medic, poti sa inveti enorm de la un pacient cu o 'boala' psihica. Chiar si in dementa. Mi s-a intâmplat sa plec schimbat dupa ce am stat de vorba cu o pacienta cu dementa vasculara avansata (un "caz social"). Nu cred ca poti invata asa de mult de la pacienti in alta ramura.

elfstone, daca alegem sa credem, contre toute vraisemblance, ca suntem nemuritori, ca avem un suflet nemuritor, atunci trebuie sa credem ca acel suflet nu consta nici in constiinta, nici in capacitati cognitive (gândire, memorie). Si poate ca el nu conserva nici imaginatia. Toate astea, sunt, pâna la urma, functii dependente de timp, care evolueaza/involueaza in timp, si opereaza având permanent timpul printre variabile. Eu unul, optimist incurabil, cred ca astea sunt doar cârje spre a ne fi de folos in lumea asta. In eternitate, daca ea exista, ar putea ramâne din noi doar acea substatnta, hm, "angelica". Adesea m-am intrebat daca Bach, acolo sus, mai compune preludii si fugi. Si, cu tristete si bucurie in acelasi timp, a trebuit sa recunosc ca "acolo sus", Bach nu mai e obligat sa compuna, e suficient sa existe.

[geigle]

Ma indoiesc profund despre chestii de genul "Bach e acolo sus.."
Cand vezi un pacient cu dementa iti cam trece, astea sunt niste lucruri care nu prea lasa loc viselor, reveriei, Vlad..
Te-ai lovit de asa ceva ?

[Phat Skidz]

Geigle, pai, daca chiar citesti ce-am scris, vezi ca da. Offtopic: ce vise, ce reverie? Sunt lucruri foarte serioase. . Mii de scuze pentru offtopic.

[simbad]

Am votat psihiatrie/neurologie.
In principal pentru ca la oncologie tot mai e un pic de speranta (sunt si cancere care se trateaza), ai un scop in viata.
Pe cand la psihiatrie, o data pus diagnosticul cam ala ramane toata viata si pacientul ii va chinui pe cei din jur restul vietii.
La oncologie e totul mult mai acut. Se termina totul repede. Daca e sa se termine.

Si neurologia mi se pare destul de deprimanta, mai ales patologia AVC, in care te intrebi de ce e nevoie de neurolog? Ca oricum nu poti face prea mult.
Daca e sa scape, scapa si singur, iar aia care au nevoie de suport terapeutic intensiv vor ramane cu sechele mari, in general legume in pat.

Medicina Legala e doar (eventual) scarboasa, nu deprimanta.

[elfstone]

eu nu prea inteleg de ce, cam peste tot, inclusiv la acest topic, neurologia si psihiatria sunt bagate in aceeasi oala

Nedumerirea mea era exact opusa. La noi inca se incearca tot felul de separari artificiale ale "teritoriilor" celor discipline, iar aceste eforturi sunt cat se poate de paguboase. Cea mai mare parte a patologiei neurologice se insoteste de afectare psihica, nu doar reactiva, ci si intrinseca bolilor neurologice. O parte uriasa a patologiei psihiatrice are un substrat neurofiziologic care, in zilele noastre, e din ce in ce mai dovedit. Da, la noi e o batalie reala (cel putin asa am perceput-o eu) intre neurologi si psihiatri, de parca patologia ar fi intr-adevar un soi de teritoriu care trebuie ocupat / pastrat. Normal, insa, ar fi sa intelegem ca multe boli au nevoie in egala masura de asistenta neurologului si a psihiatrului. Centrul ala al memoriei, de pilda, "e al psihiatrilor". Congresul de neurologie de anul trecut a avut ca tema dementele. Cei de la Pfizer, cred, sunt amuzati de entuziasmul cu care unii lupta ca Ariceptul sa fie "al neurologilor" sau "al psihiatrilor". Motivele bataliei sunt, cel mai probabil, triviale, dar ajungem sa ne nedumerim degeaba din cauza lor.

atunci trebuie sa credem ca acel suflet nu consta nici in constiinta, nici in capacitati cognitive

Da. Problema este ca pentru unii dintre noi, in ciuda "alegerii" facute, credinta asta e una grea. Pentru mine nu e genul de credinta senina si beata, asa cum mi-as dori, ci o lupta. Fara indoiala, exemplul cu Bach este perfect ales, iar credinta in genul asta de supravietuire a "gestalt-ului" in absenta tuturor partilor componente te poate salva de la disperare. Cu toate astea, spiritul meu (poate mai putin evoluat - nu e nici o ironie - si eu sunt optimist, in felul meu ) e cuprins de tristete si amaraciune cand e nevoit sa apeleze la aceasta credinta, atat de abstracta, intangibila, lipsita de voluptate, daca vrei. Asa ca in preajma pacientului cu dementa, orizontul meu ingust si facil, de zi cu zi, se prabuseste, sunt nevoit sa fac un salt "metafizic" de care nu sunt chiar in stare, ma indragostesc de categoriile concrete pe masura ce realitatea lor imi este refuzata, sunt obligat sa accept o intelegere care ma stinghereste.

Asta sunt eu, prea putin subtil, poate si na... atunci vine depresia.

[Phat Skidz]

Lupta dintre neurologi si psihiatri nu e apanajul României. In Germania cel putin, exista. (Am o matusa acolo, psihiatru) Luptele sunt departe de a se termina: intre neurologi si psihiatri, intre psihiatri si psihologi, intre fenomenologi si psihologi, intre fenomenologi si psihiatri, intre antipsihiatri si restul lumii In timp ce dementa ar putea a fel de bine sa fie tratata si de neuro si psi, cât din substratul neurofiziologic al marilor psihoze, al marilor deliruri ("grosul" psihiatriei) e cunoscut, ca cele doua specialitati sa poat macar colabora?

[medicina]

Eu voi alege neurologie,sunt pe la 300 si sper sa prind.
Stiu ca este o specialitate deprimanta in care nu poti face prea multe pentru pacient.Am insa o fascinatie fata de sistemul nervos si nu ma pot multumi doar sa fie un hobby,in plus nu ma atrage altceva.
Am primit sfaturi de la neurologii cu care am vorbit sa imi aleg altceva .
Problema lor: un sentiment de inutilitate pe care il ai vis avis de evolutia si posibilitatile terapeutice.
Acum imi pun intrebarea de ce vreau asa de mult neuro?Ma asteptam ca raspunsul sa il am deja in minte pregatit si sa ma pot exprima usor .
Imi place procesul prin care pui un diagnostic neurologic ,mi se pare o specialitate logica dar de fapt imi doresc specialitatea asta pentru a-mi satisface o simpla curiozitate cam ce avem in capul asta ? Cum de gandim atat de diferit, cum luam decizii ,cum simtim atat de diferit lucrurile.Simt ca daca vreau sa ma dezvolt ca om neurologia este o cale sa ma descopar .
Mi s-a spus ca voi fi dezamagita ca plec cu o viziune idealista.
Imi place sa ma despart de un pacient si sa vad ca este multumit de cum l-am tratat .Cat timp am stat si am invatat ptr rez am avut in minte cuvintelede multumire ale pacientilor si ele m-au facut sa nu renunt ;stiu ca neurolog vor fi putini cei care vor fi capabili sa imi multumeasca si ca de multe ori discutia cu bolnavul nu prea va exista sper doar sa am puterea sa invat si sa ma obisnuiesc cu soarta pacientilor mei. Si sa nu am regrete.

[catalina_ina]

Interesant topic!Pacat ca nu e considerat atractiv pt cei inscrisi!
Am votat neurologie/psihiatrie pentru ca in aceste 2 ramuri ale medicinii doctorul este mai mult observator!Pentru mine psihiatria inseamna lupta cu 'morile de vant' si neurologia cam tot pe acolo! Este frustrant sa stiu ca nu pot face nimic pentru pacienti si sunt ca o piesa de mobilier...una ganditoare:)!

[Tutza]

m-au deprimat multe dintre ramurile medicinii dar am plans in timpul unui singur stagiu: psihiatrie la sectia de copii. nu-mi venea sa cred ca se poate face asa o nedreptate...... sa vii pe lume cu asa o nenorocire in gene (era clara descendenta) si practic sa-ti fie alterat sufletul de la inceput. cum poate fii judecat un astfel de suflet la Judecata de Apoi ?????? ca nu a fost in nici un caz responsabil de ceea ce poate a facut.

poate ca un adult poate lupta cu el insusi ,.....dar un copil?

[sara]

Am votat pentru oncologie.De curand "am invatat" sa spun unui pacient ca are cancer.Are 30 ani si sanse minime sa mai traiasca un an.Mi-am facut curaj sa-i spun dar nu m-am putut uita in ochii ei...
Nu cred ca psihiatria este cea mai deprimanta specialitate.Cel putin pacientii traiesc in lumea lor si nu stau sa se gandeasca "oare mai apuc ziua de maine?"...

[chris0500]

de acord cu sara. onco e cea mai deprimanta

[Tutza]

desi am scris despre psihiatrie si eu am votat oncologie.

[catalina_ina]

Oare de ce lumea vede moartea ca pe ceva mai tragic decat degradarea personalitatii...?!?!La urma urmei bolnavii cancerosi sunt oameni carora moartea le-a dat preaviz!Sunt atatea persoane tinere care mor in accidente...asta nu e tragic!!??
Mie personal mi se pare mai deprimant sa vad cum o persoana paralizata are toate sansele sa mai traiasca multi ani de acum in colo dar nici o sansa de recuperare...pentru ca eu apreciez si calitatea vietii!
Mi-a placut raspunsul unui oncolog care intrebat fiind cum rezista a raspuns ca el niciodata nu se gandeste in viitor ,la ce se va intampla,la sansele pacientului,ii trateaza pe toti sperand ca fiecare va fii exceptia,va trai si incearca sa ii ofere pacientului tratamentul optim in momentul acela!
Si ca oncolog satisfactiile sunt enorme cand vezi ca ai salvat pe cineva din ghearele mortii...dar oare ai vreo satisfactie ca psihiatru?!!?-din ghearele nebuniei mai scapa oare cineva?

[chris0500]

eu, de exemplu, as prefera sa fiu nebun decat sa-mi zica (doamne fereste) cineva ca mai am cateva luni de trait. nu stiu cum vad altii situatia, dar eu prefer sa mor rapid, "fara preaviz"

[catalina_ina]

eu, de exemplu, as prefera sa fiu nebun decat sa-mi zica (doamne fereste) cineva ca mai am cateva luni de trait. nu stiu cum vad altii situatia, dar eu prefer sa mor rapid, "fara preaviz"

Eu ma refeream din punct de vedere al medicului:)!Nu ca este mai frumos sa iti moara pacientii decat sa fie nebuni,dar ca oncolog poti face mai multe decat ca psihiatru!Si apropos si la psihiatrie mor pe capete prin sinucidere si atunci sa vezi sentiment de vina,ca vb aia te-ai chinuit sa ii explici pacientului ca viata e frumoasa si toate cuvintele tale au trecut pe langa ei!Marea majoritate a persoanelor ce sufera de maniaco-depresivitate sfarsesc prin suicid si nu numai!

[grasshopper]

te-ai chinuit sa ii explici pacientului ca viata e frumoasa si toate cuvintele tale au trecut pe langa ei!Marea majoritate a persoanelor ce sufera de maniaco-depresivitate sfarsesc prin suicid si nu numai!

da, da o fost alegerea lor sa moara si sigur nu se vor ruga de doctor sa ii salvaze sa ii trateze si nu vor spera fiecare minut ca poate se va descoperi ceva impotriva neoplaziilor si poate vor avea scapare!
la onco stai neputincios si vezi cum se topesc oamenii, aia de la psihi, e pacatul lor!!

[lulutza]

te-ai chinuit sa ii explici pacientului ca viata e frumoasa si toate cuvintele tale au trecut pe langa ei!Marea majoritate a persoanelor ce sufera de maniaco-depresivitate sfarsesc prin suicid si nu numai!

da, da o fost alegerea lor sa moara si sigur nu se vor ruga de doctor sa ii salvaze sa ii trateze si nu vor spera fiecare minut ca poate se va descoperi ceva impotriva neoplaziilor si poate vor avea scapare!
la onco stai neputincios si vezi cum se topesc oamenii, aia de la psihi, e pacatul lor!!

tulburarea bipolara este o boala ca oricare alta. tragica per se. treaba cu "pacatul lor" suna mai degraba ca un proces de vrajitorie. dar pe vremea aia nu se stia de boli, se stia de "posedari". sa speram ca totusi am mai evoluat...

[cebinee]

La urma urmei bolnavii cancerosi sunt oameni carora moartea le-a dat preaviz!

mi se pare absolut sinistru "sa-ti dea moartea preaviz", iar exprimarea este de un cinism ce dovedeste nu atit lipsa de experienta (ca sa zic asa) cit inconstienta.
eventual, poti sa-i si spui "cancerosului": bucura-te nene, ca ti-a dat moartea preaviz, traieste astea 3 luni la maxim si alte balarii invatate din filme!

[grasshopper]

treaba cu "pacatul lor" suna mai degraba ca un proces de vrajitorie. dar pe vremea aia nu se stia de boli, se stia de "posedari". sa speram ca totusi am mai evoluat...

m-am referit la sensul adevarat al cuvantului pacat, n-am iscodit dupa intzelesuri ascunse..vrajitorii sau ce-ai mai zis tu.
"pacatul lor" adik nu vor ajunge la echipa cu aripi de canta pe norishori ci la aia cu coditza si coarne...

[cerbu]

La urma urmei bolnavii cancerosi sunt oameni carora moartea le-a dat preaviz!

mi se pare absolut sinistru "sa-ti dea moartea preaviz", iar exprimarea este de un cinism ce dovedeste nu atit lipsa de experienta (ca sa zic asa) cit inconstienta.
eventual, poti sa-i si spui "cancerosului": bucura-te nene, ca ti-a dat moartea preaviz, traieste astea 3 luni la maxim si alte balarii invatate din filme!

nu, mai bine sa il mintim si sa susotim pe la spate. nu cumva sa-i dam morfina sa nu-si dea seama ca moare. nu conteaza ce vrea el, kizda mamii lui de bolnav, noi suntem doftori si stim mai bine. da nu suntem cinici. idioti da, dar nu cinici.bleah!

i-am spus unui mos de 92 de ani ca are cancer, dupa care l-am intrebat daca il supara vestea. mi-a spus" doctore, am 92 de ani. sunt gata. vreau sa stiu totusi cat mai am, ca am treburi de rezolvat si chestii de pus la punct".

[danhia]

dar sunt si bolnavide 20,30, 45 de ani care nu sunt gata. si ca sa le luam pe alea naspa..ar mai fi si infectioasele gen SIDA ,ar mai fi scleroza in placi si alte boli la care stai neputincios.ar maif i leucemiile la copii si alte cancere la copii.si pe aia ai vrea din tot sufletul sa-i salvezi.
la psihiatrie depinde de gradul in care bv mai percepe realitatea. ca dc e schizofrenic e una si dc e e deprimat e ala..desi si astia deprimati percep realitatea dar un pic mai distorsionat.

mie totusi trista mi se pare neurologia . si oncologia.eu una nu as avea suflet sa fac oncologie.

[danhia]

@cerbu asa cum bine stii in romania se pune foarte putin accent pe calitatea vietii si pe gradul de comfort psihic al bolnavului si pe impactul pe care il are boala la nivel emotional .aici conteaza sa ii dai o bulina -2 ,sa-l operezi si sa-l transferi pe spinarea altui dr,sa te certi cu casa ,cu asigurarile , cu firmele de medicamente ca nu-ti dau medicamentul care iti trebuie pt pacient(asta dc vrei sa te implici totusi) sa tipi la asistente si eventual la pacient.
plus ca in romania inca nu e obligatoriu sa spui pacientului ca e bolnav. ci doar familiei.
ah mai sunt unii dr din exces de zerl pun diagnostice aiurea. de ex . o drita de urgenta care nu l=a internat pe bunica-meu ca cica ar avea metastaze in plaman si ar fi asa de avansata boala ca nu mai merita sa fie tinut in spital. bunica-meu avand de fapt o insf cardiaca si dispnee. si mai ne-a spus sa ne si preg in roice mom. cum draq o fi vazut ea meta alea in plaman cu stetoscopu si radiologul nu cu o sapt inainte nush!
nebuni maaah...paote ar trebui sa gandim de 2 ori inainte de a pune diagnostice si paote ca medici ar trebui sa fim mai rezervati cand spunem ce spunem . ca nu ne cere inca nimeni sa punem diagnostice de la usa.

[Doll]

Eu consider neurologia cea mai trista specialitate si as prefera sa nu fie bagata in aceeasi oala cu psihiatria.
Daca ati vazut filmul Beach cu Leonardo di Caprio, personajul acestuia spune la un moment dat ca atunci cand cineva are o boala ideea este "DIE OR GET WELL" . Pacientii de neurologie nici nu mor nici nu se fac bine.Chinuie pe cei din jur pana la sfarsitul zilelor. Mai fericiti sunt cei care macar nu sunt constienti de starea lor.

[lulutza]

Mie cel mai trist mi se pare sa iti pierzi mintile. Si cand nu mai esti responsabil de actele tale, nu se mai pune nici problema "pacatului". E un non-sens. Ma gandesc numai la cat de crud trebuie sa fie ca un om de o mare valoare intelectuala, sa ajunga sa nu mai stie cum il cheama si unde locuieste (cum s-a intamplat cu Emil Cioran)...si ma gandesc cata suferinta trebuie sa fie in momentele de luciditate.
Iar in cazul cancerelor, tragedia este la fel de mare. Si e cu atat mai mare cu cat pacientul e mai tanar. La 92 de ani poate ca ai atins intelepciunea aceea care iti permite sa privesti moartea cu resemnare, dar la 30, cand cu siguranta ca mai aveai atatea de facut, e greu sa te exprimi in termenii "cat mai am de trait, ca sa imi pun ordine in afaceri?" . In cazurile astea, cred ca cea mai delicata solutie este aceea de a comunica familiei si in colaborare cu aceasta vestea sa ii fie transmisa pacientului. Treptat, nu asa, ca o maciuca....ma rog, asa as face eu, desi nu cred ca exista vreun medic care sa se simta confortabil in postura asta.

[cerbu]

lulutzo, nu contest ca la astia tineri vestea pica mai greu. dar utilitatea ei pentru pacient este aceeasi. am avut acum vreo doi ani doua cazuri de cancer de plaman la femei de 30 de ani. nu a fost deloc usor, dar, stiind ca au cancer, se bucura mai mult de fiecare moment pe care il petrec cu familia( si poate nu mai tipa la copii). de asemenea, poate nu vor sa spuna familiei, si tu nu ai nici un drept sa faci asta( chiar esti pasibil de o gramada de necazuri sub HIPAA) fara consimtamantul pacientului.

ma intreba mai acum vreo doua luni la telefon un nene din romania daca trebuie neaparat sa se opereze de adenom de prostata( cam la 45 de ani). i-am spus ca nu trebuie neaparat, daca e sigur ca nu e vorba de cancer. dupa ce am inchis mi-am data seama ca poate l-a mintit un om mai putin dotat intelectual de doctor care, bine intentionat( ca doar vroia sa-l scoata) nu a gasit de cuviinta sa-i spuna si lui. asa era, am aflat ulterior.

toti avem povesti de groaza cu membri de familie. evident ca nu trebuie sa fii sententios si, atunci cand nu ai siguranta absoluta, nu te arunci sa comunici tampenii. tocmai am vazut un pacient fumator 2 pak/ziX40 ani, la care i-am spus ca are o " pata" pe plamanul stang, poate fi cancer, poate fi altceva( din moment ce nu avea adenopatie), a fost la PET si in cele din urma s-a operat. avea un aspergilom. le dai si alternativele de diagnostic cand comunici anomalii radiografice si spui ca biopsia e singura treaba cat de cat certa.( asta nu se aplica babutei de 80 de ani care avea o scintigrafie osoasa de ziceai ca a tras cineva cu pusca cu alice. acolo poti spune lejer ca e cancer)

sotia mea a avut un unchi care a murit in dureri groaznice si i se tot spunea ca "nu e inca de morfina" pai daka nu e de morfina cand te doare, atunci cand ma-sa e?. avem multe de invatat in legatura cu respectul fata de pacient ca fiinta umana. e regula simpla este ca trebuie sa-l tratezi cam cum ai vrea tu sa fii tratat.

cea mai deprimanta specializare este oncologia pediatrica, nu oncologia.

neurologia nu e nici pe departe deprimanta, si nici psihiatria( desi asta din urma te incarca emotional rau, vrei nu vrei)

[lulutza]

[quote="cerbu"] de asemenea, poate nu vor sa spuna familiei, si tu nu ai nici un drept sa faci asta quote]

ai dreptate aici...in orice caz, situatia este atat de delicata incat fiecare caz in parte e unic si trebuie tratat ca atare. pentru unii e buna abordarea "pe ocolite", pentru altii cea directa. in Europa, etica medicala difera un pic la acest capitol de cea din State.

[lulutza]

am avut o asistenta la psihiatrie care ne spunea ca dupa 3-4 ore de psihoterapie e atat de obosita si de epuizata incat se taraste pana acasa...si o cred, numai cand ma gandesc ca toate problemele, toate frustrarile, toate durerile si toata nebunia unuia o transfera terapeutului.

[grasshopper]

de aia e sporul mai mare de 75%.
ma gandesc ca daca esti o persoana sensibila si sufletista nu prea ai ce cauta la psihi ca pana la urma te integrezi de tot in decor.
mie imi ajung toate baiurile pe care le am, nu vreau sa am pe cap si neczurile, frustrarile si dependetele altora.

iar neuro nu-i deprimant deloc, e chiar fascinant si pacientii nu-si pierd afectul

dar totusi dependentul de alcool nevindecat de psihiatrie ajuge la neuro in coma...

[catalina_ina]

La urma urmei bolnavii cancerosi sunt oameni carora moartea le-a dat preaviz!

mi se pare absolut sinistru "sa-ti dea moartea preaviz", iar exprimarea este de un cinism ce dovedeste nu atit lipsa de experienta (ca sa zic asa) cit inconstienta.
eventual, poti sa-i si spui "cancerosului": bucura-te nene, ca ti-a dat moartea preaviz, traieste astea 3 luni la maxim si alte balarii invatate din filme!

Daca citezi numai un fragment ...evident ca nu intelegi contextul!Mi-ar face placere daca nu m-ai descrie in felul acesta!Poate e si vina mea ca nu m-am exprimat atat cat sa ma fac inteleasa de toata lumea:)!
In opinia mea,repet-opinia mea(nu e un adevar general valabil)care este idealista si inca la nivel de student(fara experienta),dar care a stat mult in spital-pt ca imi place si nu am ratat multe ocazii de garzi...oncologia nu ar trebui privita ca o specialitate deprimanta,din punct de vedere al doctorului...este un domeniu inca virgin si se vor face multe in viitor(speranta moare ultima),mai ales ca e de interes general!Multe cancere sunt tratabile si in viitor vom ajunge si noi la nivelul Europei de Vest cand le vom descoperii 'in situ'(lucru care se va intampla si daca populatia ar fii mai mult instruita) si sansele de supravietuire vor creste considerabil.Este o specialitate care sta ca o poarta intre viata si moarte si experienta doctorului,doagnosticul precoce influenteaza de multe ori prognosticul!Eu asa percep adevarata medicina...sa fii capabil sa te confrunti cu toate si sa ai intelepciunea de a intelege ca unele lucruri trebuie acceptate cu resemnare,iar tu sa te lupti incontinuare...iar la fiecare pacient pierdut(o lupta pierduta,dar nu razboiul).
Oare toata lumea de la medicina percepe aceasta meserie ca un lucru comod si cauta o ramura in care sa nu aiba prea multa responsabilitate?!?!
Iar in mom cand ai responsabilitate,devine deprimant?

[catalina_ina]

La urma urmei bolnavii cancerosi sunt oameni carora moartea le-a dat preaviz!

mi se pare absolut sinistru "sa-ti dea moartea preaviz", iar exprimarea este de un cinism ce dovedeste nu atit lipsa de experienta (ca sa zic asa) cit inconstienta.
eventual, poti sa-i si spui "cancerosului": bucura-te nene, ca ti-a dat moartea preaviz, traieste astea 3 luni la maxim si alte balarii invatate din filme!

Daca citezi numai un fragment ...evident ca nu intelegi contextul!Mi-ar face placere daca nu m-ai descrie in felul acesta!Poate e si vina mea ca nu m-am exprimat atat cat sa ma fac inteleasa de toata lumea:)!
In opinia mea,repet-opinia mea(nu e un adevar general valabil)care este idealista si inca la nivel de student(fara experienta),dar care a stat mult in spital-pt ca imi place si nu am ratat multe ocazii de garzi...oncologia nu ar trebui privita ca o specialitate deprimanta,din punct de vedere al doctorului...este un domeniu inca virgin si se vor face multe in viitor(speranta moare ultima),mai ales ca e de interes general!Multe cancere sunt tratabile si in viitor vom ajunge si noi la nivelul Europei de Vest cand le vom descoperii 'in situ'(lucru care se va intampla si daca populatia ar fii mai mult instruita) si sansele de supravietuire vor creste considerabil.Este o specialitate care sta ca o poarta intre viata si moarte si experienta doctorului,doagnosticul precoce influenteaza de multe ori prognosticul!Eu asa percep adevarata medicina...sa fii capabil sa te confrunti cu toate si sa ai intelepciunea de a intelege ca unele lucruri trebuie acceptate cu resemnare,iar tu sa te lupti incontinuare...iar la fiecare pacient pierdut(o lupta pierduta,dar nu razboiul).
Oare toata lumea de la medicina percepe aceasta meserie ca un lucru comod si cauta o ramura in care sa nu aiba prea multa responsabilitate?!?!
Iar in mom cand ai responsabilitate,devine deprimant?