M-am gândit sa adun la un loc câteva dintre cele mai comune psihoprejudecati care circula in mediile studentesti sau non-psihiatrice, poate or fi de de folos cuiva care o fi tentat de specialitatea asta in viitorul apropiat sau indepartat. Nu ca as fi eu prea competent, din contra, fiindca nu a trecut mult de cand am terminat facultatea am proaspete in minte toate chestiile pe care le credeam poate si eu la vremea respectiva.
Dar exista un set de prejudecati comune despre fiecare specialitate; propun, mai ales colegilor mai mari, sa le punem aici, intr-un mic ghid de lucruri neadevarate despre medicina.
Asadar:
1. Toti psihiatrii sunt putin cam dilii. Aceasta falsa axioma are doua corolare:
a) Daca merg la psihiatrie, o sa cam innebunesc si eu. Foarte fals. Bolile psihice nu sunt contagioase. In plus, suferinta exista peste tot, daca nu rezisti la psihiatrie, nu cred ca rezisti mai bine la gastro sau la gineco sau oriunde in medicina, for that matter. Plus ca oricum vei vedea suferinta psihica oriunde vei merge. Adevaratul pericol e cel opus: sa devii un soi de nesimţit pe care nu il mai atinge nimic, pericol care, de asemenea, exista la toate specialitatile. Conform unor studii foarte serioase, atat pericolul de burn-out, cat si de nesimtire, este mai MIC la psihiatrie decat in alte parti, probabil pentru ca iti dezvolti niste cai de comunicare, aptitudini empatice, etc.
b)Cei care isi aleg psihiatria o fac ca sa-si rezolve propriile probleme psihice. Nici asta nu prea e adevarat. E o realitate ca un om "cu probleme psihice", daca are un IQ corespunzator, se va orienta inconstient catre un domeniu care, cel putin in reclama, ar contine niste raspunsuri, insa nu se va apuca sa faca ditamai medicina, ci va merge direct la psihologie, filosofie, teologie, etc.
2. E pericolos, o sa ma atace/bata/omoare pacientii. Pe sectie, pericolul acesta, pentru care se acorda oricum sporuri substantiale, e nul, atat din cauza ca pacientii cu potential periculos sunt in "camasa de forta chimica", cat si pentru faptul ca, in mod regulamentar, nu te expui direct pacientului; majoritatea riscurilor si le asuma asistenta medicala, ea administreaza tratamentul, te insoteste, daca ii ceri, cand faci discutia, etc. In garda, un oarecare pericol ar exista, pentru ca vin urgente; din nou, intre tine si pacient se afla asistente/asistenti solizi, si un corp de gardieni te asteapta afara, gata sa te ajute la nevoie. Acestea fiind zise, pacientii cu potential periculos sunt pur si simplu foarte putini. Cel mai frecvent te sperii degeaba. Sperietura e rea, pentru ca o proiectezi fara sa vrei asupra pacientului, care se sperie si el si se agita si mai tare. Oricum, eu nu cunosc nici un psihiatru care sa fi incasat-o de la un pacient.
3. Medicamentele psihotrope legumizează pacienţii Din nou, fals. Sigur ca exista medicamente care pot seda un pacient, le dai când e nevoie. Pe cand aceasta prejudecata, foarte larg raspandita, sustine ca psihiatri au vreo 3 medicamente pe care le dau indiferent de caz si care te tâmpesc. O prostie. Psihofarmacologia e de departe cea mai vasta si mai complexa ramura a farmacologiei si o adevarata arta.
4. Oricum nu poti sa faci nimic pentru pacient, el zace pe un pat si psihiatrul se uita la el Aceasta savuroasa prejudecata am citit-o deunazi pe forum. Poti sa faci enorm de multe pentru un pacient. Uneori satisfactiile sunt mari, alteori satisfactiile sunt mici, insa niciodata nu esti un accesoriu inutil, sau un temnicer, esti un personaj important in viata omului, si e mare nevoie de tine.
5 Psihiatru, psiholog, psihoterapeut, psihanalist, tot un drac. Mai frecventa decat s-ar crede. Psihoterapia necesita o formare aparte, care dureaza adesea mai multi ani; formarea in psihoterapie nu e inclusa in pregatirea unui psihiatru român, trebuie sa-si o asigure el, dar doar daca vrea. Si un psiholog poate face psihoterapie, dar si un asistent social, sau un absolvent de filozofie sau teologie (mai rar se baga la noi). Exista multe scoli de psihoterapie, foarte diferite, psihanaliza e doar una dintre ele, e drept ca ea a fost prima.
Psihologul a absolvit Psihologia, si studiaza psihicul uman. E un domeniu foarte vast. Una dintre ramuri se ocupa intr-adevar, ca si psihiatria, cu psihopatologicul, psihologia clinica; un psiholog clinician poate evalua un pacient de la psihiatrie, poate face o serie de teste care nu sunt la indemana psihiatrului. Insa nu poate trata, nu daca e doar psiholog. In nici un caz nu poate da medicamente, iar pentru psihoterapie, cum spuneam, e o alta formare.
6. Psihiatria ma lasa rece, nu ma fac psihiatru, o sa chiulesc ca sa invat pentru rezidentiat, ca oricum nu-mi trebuie la nimic. Neadevarat. Ajunge sa spun ca, in stagiul de medicina interna pe care il efectuez acum, vad suferinte psihice in fiecare zi, uneori grave. Spitalul unde lucrez are un serviciu de pishiatrie de legatura: credeti-ma, e foarte la indemana si e de un mare ajutor pentru medici. Dar imensa majoritate a spitalelor nu au astfel de servicii. De tratat, daca nu esti psihiatru, nu trebuie sa stii decat cam ce sa faci in agitatia psihomotorie, pe care sigur o intalnesti. Dar mai trebuie si sa stii ce sa NU faci, depinde sa nu prescrii Xanax cu lopata, si eventual de intretinere vreo 2 ani, ca se simte de minune pacientul cu el (am vazut nenumarate cazuri de dependenta iatrogena, indusa cu cele mai bune intentii). Si in mod obligatoriu trebuie sa stii sa recunosti situatiile in care e nevoie de psihiatru, si in cel fel bolile psihice interfera cu patologia de care te ocupi. De exemplu, sa stii despre asocierea diabet-schizofrenie, despre depresia postAVC sau post IMA, de efectele secundare ale psihotropelor pe care un pacient le ia, de interactiunile medicamentoase. Si poate cel mai important, sa stii sa nu te temi de un asemenea pacient; sa nu il respingi; sa nu te uiti ciudat la el; sa nu consideri ca o depresie e un fleac sau un moft, ci un lucru extrem de grav; in general sa fii in stare de aceeasi compasiune pe care o resimti fata de ceilalti pacienti ai tai.
Mai sunt multe, dar ma doare mâna. Nu-mi luati, va rog, in nume de rau interventia, am avut motivele mele sa o fac.
